marți, 27 martie 2018

Iminența Unirii între actori și contexte


Chiar dacă toate se trag din 1812, ne vom referi la istoria recentă. Imediat după declararea independenței, prins între pornirile imperiale ale Moscovei și prudența Bucureștiului, Chișinăul a trebuit să se descurce cum a putut. La început a fost „luna de miere”, iar Unirea părea undeva aproape. Mulți priveau apariția statului Republica Moldova ca pe o măsură temporară de ieșire din imperiul sovietic, urmând revenirea teritoriului între Nistru și Prut în componența României. Dar nu a fost să fie. Ne-am împotmolit. Din start, urmându-și scopurile geopolitice, imediat după ieșirea din URSS, Kremlinul ne-a creat cea ce astăzi numim Transnistria.
Entuziasmul cu Unirea n-a ținut mult. Deceniile de propagandă antiromânească și de denigrare a tot ce este românesc, utilizate metodic de propaganda sovietică nu aveau să treacă fără rezultate. Ușor, ușor, au început să ne macine grijile cotidianului, apoi și deziluziile. Disperați și debusolați, am început să ne risipim eforturile în discuții sterile despre limbă, alfabet, istorie. Sterile, deoarece totul era evident. Mai puțin se vorbea despre viitor. La un moment dat, a început să ne fascineze fraza: „Mergem înainte, că înainte era mai bine!”. Între timp, am avut parte de un șir de sfidări ale diferitor înalți demnitari de stat de la Chișinău la adresa Bucureștiului. După cum era și de așteptat, toate acestea au trezit reticența Bucureștiului față de conducerea de la Chișinău. Perioada comunistă, chiar dacă a înregistrat şi scurte intervale de cochetare, ne-a îndepărtat și mai mult de România. Împovărat de propriile griji și nevoi, înglodat în dezbaterile democrației în devenire, Bucureștiul nu-i ardea de Chișinău. Clasa politică de peste Prut avea alte priorități, parcurgând anevoios, și ea, treptele tranziției spre democrație.
Moscova, în schimb, a fost omniprezentă în spațiul între Prut și Nistru. În afară de tancuri, rachete și muniții, dislocate ilegal în raioanele de est ale țării, necontrolate de autoritățile oficiale, Moscova și-a creat și întreținut în permanență aici o masivă „coloană a cincea”, formată din deputați, demnitari de stat, jurnaliști, formatori de opinie, exponenți ai societății civile. Prin acapararea spațiului mediatic și informațional, Kremlinul și-a extins controlul, practic, asupra întregii populații. Metodele erau cunoscute: manipulare, corupere, șantaj etc. Știa ce știa un fost președinte a țării de pe malul Bâcului atunci când afirma că, dacă adoptăm o lege a lustrației, rămânem fără intelectualitate! În același timp, naivii de la Chișinău, de fiecare dată, știind că Moscova nu crede lacrimilor, preferau varianta capului plecat, crezând că poate, poate... Iluzii deșarte.
Odată cu semnarea de către Chișinău a Acordului de Asociere, Moscova înțelegea că pierde din terenul de altădată, de aceia încearcă cu orice preț să păstreze acest teritoriu în orbita sa de influență. Noul context, pe lângă metodele tradiționale și actorii vechi, necesita noi abordări. Spațiul dintre Nistru și Prut devenise pentru strategii Kremlinului un veritabil poligon de testare și aplicare a unui întreg arsenal de arme neconvenționale, devenite parte componentă a ceea ce numim astăzi război hibrid. Trebuie să recunoaștem că au făcuto cu multă abilitate. Astfel, picase bine o criză financiar-bancară, o spălare masivă de bani, provocarea unor probleme economice prin aplicarea diferitor embargouri. Toate acestea creau premizele unor nemulțumiri de masă și terenul fertil pentru diferite populisme. De fapt, finalitatea era provocarea alegerilor parlamentare anticipate, care urmau să instaleze masiv, în clădirea de pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt 105, partida pro-rusă. 
În urma unor eforturi masive, guvernului, instalat la Chișinău, la începutul anului 2016, i-a reușit o stabilizare parțială a situației social-economice și politice. Au fost restabilite relațiile cu organismele financiare internaționale, au crescut încasările la buget, s-a stopat declinul economic. Cel mai important, au fost evitate anticipatele, care, în acel moment, ar fi fost fatale pentru parcursul european al țării. Astfel, planurile de destabilizare a situației politice și schimbare a vectorului geopolitic au fost dejucate.
În acest timp, o parte a societății, adusă la culmea disperării a început să vadă în Unire o soluție fezabilă pentru depășirea situației precare. Sondajele, care tradițional indicau un procent al unioniștilor de circa 10 la sută, acum au început să înregistreze o dublare sau chiar triplare a opțiunilor unioniste. Astfel, tema Unirii a revenit pe agenda politică de la Chișinău, de data asta, condiționată și de factori de ordin pragmatic. Deși, la etapa dată, opțiunile pentru Unire sunt invers proporționale cu situația economică, România nu a stat în expectativă, adoptând tactica „cu cât mai rău cu atât mai bine”, dar a fost cel mai mare susținător a populației dintre Nistru și Prut, acordând suportul economic, politic și moral.
Ce va fi? Volens, nolens, subiectul Unirii va constitui una din temele electorale, care va împărți opțiunile cetățenilor în viitorul scrutin parlamentar. Într-un fel, aceasta îi va înviora pe cei de la PSRM, care sunt în pană de idei și teme originale de campanie electorală. Cu toate că, sistemul electoral mixt, va diminua, probabil, din scorul socialiștilor la viitoarele alegeri parlamentare, judecând după ultimele sondaje, șansele lor rămân în continuare destul de mari. Pe de altă parte, ținând cont că până la parlamentare n-a mai rămas atât de mult timp, partida proeuropeană este mai dezbinată ca niciodată. Atunci când revanșa devine un scop în sine, ea se transformă din factor motivațional constructiv în unul distructiv, iar politica din arta posibilului, rezultat al negocierilor și compromisului, se transformă în confruntare permanentă și autodistrugere. Fără depășirea orgoliilor și a supărărilor, fără o coeziune și conjugare a forțelor și, prin urmare, a eforturilor, eșecul partidelor proeuropene este ca și garantat.
Multă lume comentează declarațiile recente ale unui cunoscut exponent al clasei politice de la Chișinău, care afirmase că Unirea nu se va produce niciodată. Cred că, nu ar trebui să le luăm prea tare în serios. Politicienii, deseori, spun chestii în care ei singuri nu cred, dar o fac pentru că asta vor să audă o parte din potențialii alegători. Toate guvernele care s-au perindat la Chișinău de la independență încoace, cu mici excepții, au făcut tot posibilul pentru a îndepărta Unirea. Iar, Președintele Voronin când mergea la București cu loturi de vin, nu încerca să apropie Unirea, dar s-o îndepărteze. Unirea ca o năluca băga în sperieți majoritatea din establishment-ul politic de pe malul Bacului, făcându-l să acționeze în consecință. Cu toate acestea și astăzi Unirea rămâne un deziderat, împărtășit de tot mai multă lume.
Imperiile decad și pier, oferind șansă popoarelor. Popoarele evoluând devin națiuni. Națiunile își edifică propriile state. Statele formează diferite uniuni, care la rândul lor apar și dispar. Totul se schimbă, totul se transformă, vorba filosofului. Doar sentimentul de aderență la un neam, la un popor, la o limbă dăinuie în timp, iar cu el și tendința spre Unire. Acum, când marcăm Centenarul Unirii, un lucru este clar, mai devreme s-au mai târziu, într-o formă sau alta, Unirea se va produce, fiindcă reprezintă finalitatea firească a unui proces obiectiv. Unirea este iminentă, fiindcă, de fapt, este vorba de ReUnire, mai bine zis, de Revenirea Acasă!
25.03.2018


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Moldova și prietenii ei (Fabrika, 18.04.2018)

https://www.publika.md/emisiuni/fabrika_411_video_5056754.html#gallery