Protestul NUD*. Sezonul 2. Episodul 1.

            Un nou sezon de proteste se anunță la Chișinău. Inițiativa de data asta vine de la Renato. Probabil așa au decis sorții. Pretextul este unul inventat. Dar, mai contează? În postarea de pe FB, primarul de Bălți invocă pericolul care ar veni din schimbarea sistemului electoral. O eventuală trecere la sistemul mixt, chipurile, ar favoriza PD-ul, care prin corupere ar putea obține mai multe mandate. Dacă la subiect, atunci experiența ne demonstrează că mult mai ușor pot fi ademeniți deputații gata aleși, decât cetățenii în circumscripții de circa 56 mii alegători. Totodată, politicianul recunoaște că partidele noastre trebuie modernizate, că sunt prea departe de grijile cetățenilor, dar vede asta prin lozinci și apeluri sterile. Chiar dacă argumentul liderului PN nu rezistă nici unei critici, cei de la platforma imediat au spus DA protestelor. Era și de așteptat. Liderul socialiștilor s-a declarat, și el gata, să răspundă  la apel. PLDM-ul după o zi și o noapte de reflecții de data asta a hotărât să nu se solidarizeze cu cei din PN și PSRM.

            Ce vor protestatarii? Lozincile sunt cunoscute, mizele - la fel. Pentru Usatîi și Dodon, asta înseamnă schimbarea vectorului geopolitic și îndeplinirea cu succes a misiunii. Ce va fi după, puțin îi interesează. Măcar și potopul. Pentru Năstase și echipa DA, dar mai ales pentru Țopii din spate înseamnă revanșa în fața lui Plahotniuc. Pentru liberal-democrați speranța de ași scoate fostul șef de partid de la pârnaie. Fără Filat PLDM-iștii par cu totul debusolați. Deși, după cum arată ultimele sondaje, nu au nicio șansă să nimerească în Parlament, ei, oricum, vor anticipate. Straniu, nu? Adevărați kamikaze. Așa dar, la prima vedere, mizele protestatarilor sunt diferite, scopul este unul: destabilizarea situației din țară și provocarea anticipatelor. După cum vedem, în realitate, posibilii câștigători ai protestelor sunt un număr relativ mic de indivizi, iar marii perdanți - majoritatea oamenilor, care au mai rămas pe acest petic de pământ.

            De ce acum? După beția succesului primului val de proteste și iminenta mahmureală de după, opoziția intransigentă trăiește clipe de agonie. În dosarul legat de furtul miliardului au început să apară nume sonore și să cadă în plasă pești mari. Mulți dintre aceștia, după cum se vehiculează în spațiul public, ar sta în spatele protestelor. Guvernarea, din contra, între timp s-a mobilizat și a punctat. Directorul unei cunoscute societăți cu capital străin, mare importator, îmi spunea că situația la vama s-a schimbat radical. Agenții economici nu mai sunt intimidați și forțați să dea mită. Un important funcționar public îmi vorbea zilele aceste despre un lucru, în opinia sa, greu de imaginat până nu demult: pentru a te angaja într-o funcție bună nu mai este nevoie să plătești. Să nu ne îmbătăm, totuși, cu apă rece. Este doar un început. Foarte multe sunt încă de schimbat, dar semnalele care vin, evident, bucură. Chiar dacă nu pe toți. Odată ce au renunțat la ipostaza de opoziție civilizată, alias constructivă și cooperantă, protestatarii rămân consecvenți sloganului care le-a marcat strategiile: cu cât mai rău cu atât mai bine. În afară de populism ieftin și obsesia anticipatelor, adică dorința de a prelua puterea, în declarațiile opoziției protestatare nu se întrevede niciun program coerent de schimbare. Doar vorbe goale și slogane. A încercat cineva, în baza sondajelor, așa cum sunt ele, să modeleze componența unui viitor parlament, constituit în urma unor alegeri anticipate, atât de mult râvnite de opoziție. Faceți acest exercițiu. Veți obține un tablou interesant. Asta vă doriți? Eu, unul, nu!

Aceiași actori, aceleași fețe, aceleași slogane, ghidați de aceleași scopuri și mize. Istoria se repetă. De data asta, se configurează o farsă. A te da rotund și tare, a critica fără a oferi soluții concrete și reale, doar populiste (când, totuşi, te încumeţi s-o faci), nu este mare scofală. Da, pe termen scurt poți fi chiar aclamat de mulțimea disperată. Dar nu ține mult. Până la prima încercare, până la primul obstacol mai serios. Lipsa totală de rezistență față de ispitele puterii, care scot la iveală un caracter arogant și egoist, scheletele din dulap, ipocrizia devenită proverbială - toate aceste calități și realități confirmate de-a lungul timpului fac specificul majorității politicienilor noștri, fie că sunt la guvernare sau în opoziție. Asta îl întărește pe cetățeanul năcăjit, zăpăcit și de aceia înrăit, în convingerea că toți sunt o apă și un pământ și preferă să meargă cu hoții și șarlatanii, care promit că vor fi mai buni. Și chiar se dovedesc a fi mai buni…hoți și șarlatani.

            Astăzi, când situația rămâne destul de complicată, dacă nu critici (or motive pentru asta sunt destule, dar încerci să susții și să încurajezi guvernarea în eforturile de-a face față lucrurilor), imediat ești plasat în tabăra apologeților puterii. La noi este cool să critici de dragul criticii și să aprinzi spiritele cu strigăte: „Jos!”. Unii chiar și-au făcut din asta o profesie. Mulți dintre aceștia, evident, suferă de amnezie. Este cool să afirmi că totu-i rău și toți trebuie închiși. Iar atunci când asupra ta planează niște suspiciuni și ești invitat pentru probe la fel de tare strigi despre imparțialitatea justiției. Aici cercul se închide. De aici sunt doar două ieșiri: ori, devii erou național, dacă ești curat, ori te trezești după gratii, dacă ești cu musca pe căciulă.

            La ordinea zilei sunt anunțate reforme complicate. Reforma administrației publice, inclusiv cea administrativ-teritorială. Reforma guvernului. Reforme pe cât de grele și dureroase, pe atât de necesare. Inițiative îndrăznețe ale unei guvernări, care are, practic, numai doi ani până la următoarele alegeri parlamentare. Aceste reforme poartă un caracter sistemic și au nevoie cel puțin de stabilitate și liniște în societate. Opoziția, însă, și de data asta scoate sabia. Păcat. Păcat de lumea indusă în eroare și de risipa de efort, demn de o cauză mai bună.         

^*NUD (Năstase, Usatîi, Dodon)            

Scurt tratat de elitoterapie politică

          „Dacă cădem de acord asupra faptului o societate se strică de la cap, de ce nu am admite că tot de acolo se poate vindeca?” Cu asta încheiam textul precedent. Dați să încercăm să urmărim pe scurt istoricul maladiei, poate reușim să identificăm și niște remedii. Mai știi…? Un pacient diagnosticat corect este pe jumătate vindecat, spun  medicii.

            Proiectul de modernizare a Republicii Moldova este unul al elitelor. Așa a fost mai peste tot în spațiul postcomunist. Altfel nici nu se putea. Un sistem politic, afectat de metastazele unui regim totalitar, care a stârpit temelia libertății individului - proprietatea privată -, nu putea să tolereze în dedesubturile sale germenii materiali ai unei societăți libere. Adevărata libertate se regăsea, doar, în mintea și idealul unor indivizi. De aceea intelectualitatea a fost depozitarul și, totodată, sursa eventualelor schimbări. Societățile care cunoscuse modernizarea până la invazia tancurilor sovietice, au reușit, relativ ușor, fără mari cataclisme, să depășească tranziția. Populația a preluat mesajul spre schimbare și reforme, promovat de noile elite. Acestea o făceau la modul real, nu doar declarativ. Nu a fost ușor, dar schimbările în bine nu s-au lăsat prea mult așteptate. Altfel au mers lucrurile la noi.

            Complexă și de aceea interesantă este relația intelectualului cu politica. Despre cât de nebănuite și imprevizibile sunt căile intelectualilor în politică s-a scris mult. Fiecare societate, însă, cu intelectualii săi. Drama prin care au trecut oamenii ce au populat teritoriul dintre Nistru și Prut s-a răsfrânt în mod direct, dar, poate, cu o intensitate și mai mare și asupra intelectualității. Astăzi un intelectual în a treia generație este o raritate pe la noi. Este o realitate și trebuie abordată ca atare. Această intelectualitate, în deosebi cea de creație și din mediul academic, s-a plasat în fruntea proceselor de democratizare, inițiate de reformele gorbacioviste. Nici nu putea fi altfel. După ce perioada romantică a transformărilor trecuse, asemenea unei luni de miere, în politică s-au mai regăsit doar unii dintre ei. Între timp, își revenise vechea nomenclatură comunisto-comsomolistă, care își asumase implementarea reformelor și edificarea unei noi societăți. De data asta, capitaliste. Ce a ieșit, vedem astăzi cu toții.

            A venit aprilie 2009. Era timpul ca o nouă generație de politicieni să vină la putere. La început lucrurile mergeau nu rău. „Băieții” păreau hotărâți și bine intenționați, cel puțin în declarații. Dar, în scurt timp, sau împotmolit. Nu au avut suficientă forță interioară pentru a rezista provocărilor, dar mai ales ispitelor iminente actului de exercitare a puterii. Societatea, la rândul ei, care nu cunoscuse modernizarea, nu a avut capacitatea necesară de a-i opri. De aceea, într-o formă mult mai concentrată am avut (și mai avem!) parte de toate metehnele unei tranziții perpetue. Nu ne-a ocolit nicio pacoste. Nici dezmățul generat de acapararea primitivă, nici flagelul corupției, nici pericolul oligarhizării. În cele din urmă,  ne-am ales cu pauperizarea în masă a populației, un exod fără precedent și cu mulți, mulți nostalgici.

            Ce e de făcut? Oricât ar părea de paradoxal, deși problemele majore sunt legate de sectorul real al economiei, soluțiile țin de domeniul politicului. Pentru început, se impune o curățire a sistemului de hoți, delapidatori și escroci. Este important de-o făcut fără a renunța la principiile de bază ale democrației, inclusiv la fundamentele statului de drept. Complicat, mai ales atunci când autoritatea instituțiilor de drept este compromisă. Dar nu imposibil. Cu implicarea competentă, constructivă și incisivă a opoziției și a societății civile, cu monitorizarea riguroasă din partea partenerilor de dezvoltare, lucrurile pot fi schimbate fără derapaje majore de la normele și valorile democratice.

            La fel de actuale și inevitabile sunt atât schimbările cu caracter sistemic, cât și optimizările. Unele au fost deja anunțate. Este vorba de reforme atât la nivel central, cât și la nivelul administrației publice locale. Urmează încă multe altele. Printre acestea se impune cu stringență modificarea modalității de selectare a elitei politice.

            Sistemul politic moldovenesc își recrutează elita printr-un mecanism care favorizează în exclusivitate partidele politice. Pentru a înțelege cât de funcțională este democrația noastră, este suficient să ne documentăm la capitolul „democrația de partid”. Trebuie să recunoaștem: avem puține motive pentru optimism. De aceea devine tot mai iminentă necesitatea modificării sistemul electoral. Tocmai este momentul oportun de realizat trecerea de la sistemul proporțional la cel mixt.

            Desigur, sistemul electoral mixt cu deputați aleși pe liste de partid, dar și în circumscripții uninominale nu este un panaceu pentru toate maladiile sistemului. Având în vedere, mai ales, nivelul de bunăstare, dar și a culturii politice al cetățenilor, nivele ce nu exclud practicile de corupere electorală. Dar nu mai putem amâna. De modul cum alegem, adică de mecanismul electoral, depinde pe cine alegem, , iar în ultimă instanţă – calitatea clasei politice, antrenate în exercitarea actului puterii. Proiectul de modernizare a țării fără o elită politică competentă, onestă și principială nu are nicio șansă de izbândă. Cu cât mai repede vom realiza reforma sistemului electoral, cu atât mai repede vor fi depășite gravele probleme de sistem, cu care politicul nostru se confruntă de la începuturile sale.

05.08.2016

Despre opoziție fără patimă și părtinire

        Schimbări majore se întrevăd în politica din Republica Moldova. Urmează adevăratele reforme. Ele ne vor afecta pe fiecare în parte. La început mulți vor fi nemulțămiți. Beneficiile vor veni mai târziu. Până atunci, va trebui să trecem prin alegeri prezidențiale, unde bătălia se anunță aprigă.  De altfel, nu a mai rămas prea mult nici până la parlamentare. De acea este important un consens cât mai larg în Parlament asupra deciziilor care, evident, nu vor fi nici ușoare, nici populare. Este un obiectiv complicat, dificil, mai ales, când, populismul rămâne principala doctrină, fie şi neoficială, a partidelor de opoziție. Misiune grea, dar, sperăm, nu imposibilă.

            În acest context, rolul opoziției este enorm. Manualele de teorie politică o concep drept parte a puterii politice. Principială, dar în acelaşi timp flexibilă; pragmatică şi totodată onestă, criticând guvernarea, fără a luneca, însă, în criticism sau populism ieftin. Acestea ar fi calitățile unei opoziții mature. O astfel de opoziție responsabilizează guvernarea și o condamnă la performanță. În același timp servește drept alternativă politică reală și sursă de optimism politic pentru cetățeni între un mandat şi altul. Din această perspectivă ne propunem să analizăm evenimentele politice recente, dar și cele care vor urma.

            Trei evenimente au marcat spectrul politic autohton din ultimele zile. Mai întâi a fost apelul la dialog politic al Consiliului coaliţiei de guvernare către deputații partidelor declarate proeuropene.  Acțiunea majorității parlamentare se înscrie perfect în perspectiva enunțată mai sus. Un îndemn care trebuie să testeze cât de proeuropeni sunt, de fapt, proeuropenii noștri din opoziția parlamentară, mai cu seamă cei din PLDM și PPEM.

            Reacțiile au fost diferite. Liberal-democrații au găsit că scopul invitaţiei „este unul vag, general şi cinic”. De acea, fără a sta prea mult pe gânduri, reprezentanții PLDM au refuzat invitația. În acelaşi timp, au semnat moţiunea de cenzură a socialiştilor, îndreptată împotriva Guvernului Filip.

             Astfel, putem vorbim de cel de-al doilea eveniment care merită a fi remarcat - înaintarea moțiunii de cenzură împotriva activităţii guvernului. Parte a mecanismului democratic, moțiunea de cenzură ține de ingineria constituțională. Trebuie să recunoaștem, la noi, această pârghie importantă din mecanismul unui regim democratic a fost folosită în mod excesiv. Până la banalizare. Chiar şi atunci când opoziţia era conştientă că nu are nici o șansă. A făcut-o din populism, încercând să-și menţină vizibilitatea în spațiul public. Legislația unor state, (Germania, Spania) prevede moțiuni de cenzură constructive: odată cu moțiunea de cenzură, este propus sau chiar trebuie desemnat viitorul prim-ministru. Interesantă practică. Vom reveni la acest subiect, poate, cu altă ocazie.

             Totuși, dacă majoritatea parlamentară accepta propunerea PLDM de a-l invita pe premier în Parlament cu un raport despre activitatea din ultimele 6 luni, poate nu se ajungea la moțiune. Până una-alta, socialiștii au rămas consecvenți în populismul lor. La rândul său, Guvernul are șansa să puncteze reușit și să obțină chiar un câștig de imagine. Unicul perdant pare a fi PLDM-ul. Prin semnarea unei moțiuni (care, pe lângă demisia Guvernului, mai cere dizolvarea Parlamentului și bineînțeles anticipatele, iar aceasta poate avea ca urmare schimbarea vectorul politicii externe a țării), au făcut un joc prost. Aceasta nu dă bine la imaginea unui partid care se declară proeuropean. Unica rațiune care le mai poate explica votul, este că, în perspectiva alegerilor, formațiunea încearcă să preia din mesajul populist al socialiștilor și al partidului lui Usatâi, spre a redirecţiona ulterior „dividendele” spre Maia Sandu.

            Cel de-al treilea eveniment de menționat este reacția Partidului Popular European din Moldova la propunerea lansată de majoritatea parlamentară. Formațiunea și-a manifestat deschiderea pentru dialog și, mai degrabă, va accepta invitația. Aceasta se întrevedea din declarațiile făcute de către liderul formațiunii, Iurie Leancă, imediat după întâlnirea cu membrii Consiliului coaliției de guvernare. Politicianul a lăsat să se înțeleagă că o implicare mai activă a opoziției parlamentare ca factor constructiv este sugerată și de partenerii de dezvoltare. Poziția liderului formațiunii a fost susținută de Consiliul Național al PPEM, care a decis să ofere mandatul necesar Biroului politic al partidului pentru inițierea discuțiilor cu majoritatea parlamentară. Din asta procesul democratic de la noi are doar de câștigat. PPEM-ul dispune de potențial şi expertiză în monitorizarea procesului de implementare a Acordului de Asociere. Fără a se implica nemijlocit în actul guvernării, Iurie Leancă și echipa sa pot influența procesele din poziția de opoziție constructivă. Rolul ei este de a monitoriza, analiza, supraveghea și a bate alarma atunci când e cazul.  Doza de credibilitate pe care o are Leancă în capitalele europene permite de a păstra Republica Moldova pe agenda politicilor europene. În același timp, aceasta ar mobiliza guvernarea pentru aplicarea cât mai exemplară a obligațiunilor asumate. PPEM-ul poate rupe clișeele moldovenești și dovedi ca atare că opoziția poate fi nu doar distructivă, populistă și iresponsabilă, dar și constructivă, creativă și credibilă. Adică parte a puterii politice, după cum menționam mai sus.

            Practica ne demonstrează că reformele reale sunt greu acceptate de societate. Cu atât mai mult reformele întârziate. Ele dor, dar sunt inevitabile. Parafrazând o cunoscută zicală vom spune: Mai bine un sfârșit dureros decât o durere fără sfârșit. Mai ales că orice sfârșit poate oferi șansa unui nou început.

         Împreună cu acțiunile guvernării, comportamentul opoziției este unul decisiv pentru reușita elaborării și promovării reformelor. De modul și ritmul cu care opoziția de pe malul Bacului va reuși să depășească sindromul „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, provocat de instinctul politic primar, depinde cât de repede sistemul nostru politic va da semne de însănătoșire. Societatea se poate nu doar strica, dar și vindeca de la cap.

P.S. Aici aveți varianta de pe Deschide.md: http://deschide.md/ro/news/editorial/29771/Alexandru-Solcan--Despre-opozi%C8%9Bie-f%C4%83r%C4%83-patim%C4%83-%C8%99i-p%C4%83rtinire.htm#.V5XOp5MxwV8.facebook

Anticipatele între obsesie și miză geopolitică

           Maurul și-a făcut treaba, maurul poate să plece! Nemulțumirea firească a oamenilor a pus presiune pe cei de la guvernare. Acum vor fi nevoiți să facă reforme. Nu mai au încotro. Nici nu mai pot da vina pe altcineva. Acesta-i principalul bilanț al protestelor. Nu sunt sigur că acesta era scopul adevărat a regizorilor din culise. După cum și presupuneam, obiectivul celor din spatele platformei era de-a converti nemulțumirea maselor în capital politic. Schema era una simplă: platformă civică – partid politic – alegeri anticipate – acapararea puterii. La început totul mergea bine. Partidul a fost creat. Conform scenariului, urmau anticipatele. Cu cât mai repede cu atât mai bine. Este greu de menținut mult timp în opoziție un partid cu lideri ambițioși și avizi după putere. Accesul la resursele puterii devenise o chestie vitală. Nu mai conta nici vectorul geopolitic. Acum ori niciodată. Încet dar sigur platforma se îndreaptă spre obștescul sfârșit. Ea și-a îndeplinit misiunea. Muntele a născut un partid politic.

            Unde dai și unde crapă. Escaladarea confruntărilor de pe scena din centrul Chișinăului a avut și urmări cu totul neașteptate pentru cei cu scenariul. Susținerea mai mult sau mai puțin deschisă a protestelor i-a jucat festa lui Vlad Filat. Pe măsură ce avansau investigațiile privind delapidările de la BEM, liderul PLDM-ist devenea tot mai hazardat în confruntarea cu principalul său rival, Vlad Plahotniuc. La un moment dat, pe la mijlocul lui 2015, se hotărâse să dea lovitura. În luptă a fost aruncat întreg arsenalul care era la îndemână: deputați, formatori de opinie, jurnaliști, oameni de artă, liberi profesioniști. S-a tras din greu din toate mijloacele aflate la dispoziție: partide, ONG-uri, televiziuni, radio-uri, ziare, portaluri, rețele de socializare. Bilanțul intermediar al confruntării dintre cei doi Vlazi este punerea lui Filat sub acuzare. De acum încolo, o bună perioadă de timp, întreg corul de susținători va cânta un singur refren: ”Vrem anticipate!”. Pericolul iminent care venea pe dimensiunea geopolitică era ridiculizat.

            Forța a treia și conservele ei expirate. A treia forță interesată în anticipate este ”partenerul” nostru strategic din Est. Acesta pentru a-și menține aici influența, din cele mai vechi timpuri, folosește toate resursele disponibile. Unele sunt la vedere și se manifestă deschis. Altele din contra  au fost puse la conservat pentru vremuri grele. 

            Toate sondajele din ultima vreme plasează partidele pro-ruse drept câștigători detașați în eventualele alegeri anticipate. Liderii acestora, Renato Usatîi și Igor Dodon apar drept politicieni cu cea mai mare încredere în rândurile cetățenilor. În cazul lor, opțiunea pentru anticipate poate fi înțeleasă. Firească este și opțiunea pentru anticipate a cetățeanului simplu. Adus la disperare acesta vrea alegeri. Nu-l mai interesează ce va fi după. El este contra unei clase politice, aflate la guvernare, care a dezamăgit.

             În același timp, în scenă au fost scoși și alți actori. Ei nu își declarau pe față opțiunea pro-estică. Din contra. După câte granturi europene și americane devorase aceștia, orice om normal îi percepea doar ca promotori ai vectorului european. Acum tot ei declară că din dragoste pentru valorile europene sunt gata să arunce țara în niște anticipate cu final previzibil. Miza-i mare. Poate fi ultima șansă. De aceea au fost deschise mai multe conserve. Ele s-au dovedit expirate. Și-au dat arama pe față și unii ”monștrii sacri” ai societății civile.

            Înghesuială la ieșire. Pentru a provoca anticipatele, rămânând totodată în câmpul legal ”proeuropenii” noștri au hotărât să dea lovitura de unde nimeni nu se aștepta – dinspre Președinție. Conform scenariului Președintele Nicolae Timofte trebuia să nominalizeze la funcția de premier persoane, care din punct de vedere politic aveau puține șanse de izbândă. Dacă printr-un miracol, totuși,  persoana nominalizată ar fi fost aleasă, atunci trebuia să facă jocul celor trei forțe, având același obiectiv – provocarea anticipatelor. Rolul principal îi revenise dlui Ion Sturza. Dar, hotărârea Curții Constituționale a dat peste cap tot scenariul. Ezitarea apoi decizia Președintelui de-al nominaliza pe Pavel Filip a pus capacul la toate. Planul A pentru anticipate eșuase.

            Tulburarea apelor și mutările neașteptate pe scena politică de pe malul Bâcului au dejucat schemele urzite undeva în afară. Instinctul de conservare al unei persoane a fost mai tare decât interesul geopolitic al unei întregi rețele. Victime colaterale: s-au deconspirat figuri grele.

             Planul B, reieșind din declarațiile protagoniștilor, nu exclude și acțiunile mai dure cu blocarea principalelor artere rutiere. Noul guvern, instaurat între timp, pare pregătit pentru acest scenariu. Deși ultimul epizod încă nu a fost jucat, pentru mulți finalul este previzibil. Unii au luat-o spre ieșire până la căderea cortinei. Vor să reușească primii. La garderobă.

            Din DA în DA. Un DA pleacă și altul vine. În loc de Demnitate acesta promite Dreptate. Adevărul a rămas. Dar, la sigur că va fi altul. Normal. Totu-i relativ. Absolute sunt doar mișcările tectonice ale actorilor din spațiul politic autohton. Să vedem unde va crăpa de data aceasta. Regele a murit! Trăiască regele!