Stratagemele campaniei

             De la o vreme, foarte multă lume este preocupată de ce se întâmplă în PCRM. Comentatori și analişti se dau cu părerea despre ce văd, știu sau intuiesc. Lucru firesc, odată ce vine vorba de un partid care scrutine la rând reușește să capteze doleanţele unei mari părţi a electoratului.

Majoritatea opiniilor pornesc de la faptul că, lucrurile sunt la vedere și ne rămâne doar să le interpretăm și comentăm. Se exploatează şi unele stereotipuri mai noi despre cumpăratul şi vândutul politicienilor.

Propun să privim evenimentele şi dintr-o altă perspectivă. O ipoteză ce face abstracţie de aparenţe, fără informaţii suplimentare şi care se bazează doar pe intuiţie. Un posibil scenariu. Un joc al minţii.  Luaţi-o drept pe o provocare, dacă vreţi.

            Context. Principalele partide sunt deja în campanie electorală. Se testează temele, se inventariază resursele, se monitorizează adversarii, se identifică ţintele. După stabilirea datei de desfășurare a scrutinului parlamentar, campania creşte în intensitate. Lupta pentru alegători intră într-o nouă fază.

            PCRM în calitatea sa de principal partid de opoziție încearcă să stoarcă beneficii electorale din toate eșecurile guvernărilor de după 2009. Comuniştii, la un moment dat, au înțeles că nici nu este nevoie să facă mare lucru. Electoratul va veni singur. O confirmă și sondajele. Cu toate acestea, există marea probabilitate ca PCRM nu va reuși de unul singur să obțină majoritatea parlamentară. În coaliție comuniștii nu vor, dar probabil nici nu pot să guverneze. Îi paște soarta unei permanente opoziții, iar dacă pe dimensiunea europeană lucrurile vor merge bine, chiar, și inevitabila pierdere a electoratului. Pentru ei problema este una existenţială: acum sau niciodată!

            Dacă urmărim retorica formatorilor de opinie ancorați partidelor din arcul guvernamental, observăm că se merge pe promovarea mesajul răului cel mic. Adică câte lacune n-ar avea actualele partide aflate la putere, oricum, sunt mai buni decât comuniștii. O fi! Pe de altă parte, unii alegători care au votat actualele partide de la guvernare și sunt dezamăgiți, ar fi gata să voteze opoziția, dar cel mai mult îi deranjează la comuniști mesajul antieuropean.

Stratageme. Înțelegând aceasta comuniștii recurg la o stratagemă electorală. Se improvizează o dezbinare în cadrul partidului. Acum îl vedem pe liderul de partid, V. Voronin optând pentru vectorul european al ţării, care ar necesita doar unele corecţii. O altă parte a conducerii PCRM având nume grele, precum M. Tcaciuc, I. Muntean, O. Petrenco, chipurile, s-ar opune, rămânând fideli aderării la Uniunea Vamală. De toate pentru toți! Intraţi şi ne votaţi!

Rebelii rămân în partid și au rolul de-a păstra electoratul tradiţional pentru a nu-i scăpa la I. Dodon, R. Usatâi și alții. O altă parte a partidului, grupați în jurul preşedintelui V. Voronin vor avea scopul de-ai absorbi de eurointegriștii nemulţumiţi de actuala guvernare. De aceea nimeni nu a părăsit partidul comuniştilor, iar pe lista electorală a PCRM se vor regăsi atât unii cât și alții. Pentru opinia publică aceasta va fi interpretată drept o manifestare a democrației de partid.

            La întrebarea de ce au procedat anume astfel, avându-se în vedre poziţia separată a unora şi pedeapsa care a urmat din partea celorlalţi, exponenţii ambelor tabere din cadrul PCRM au un singur răspuns: în scopuri electorale. De data aceasta, cred că, nu trișează.

               De aceea, consider premature prohodurile la adresa PCRM. Nu mor câinii când vor caii, vorba unui ministru de pe malul Bâcului.

În ritm de roți pătrate

         Zilele acestea, la Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative (FRIŞPA) a Universităţii de Stat din Moldova am avut parte de o întâlnire deosebită. La FRIŞPA au venit trei foşti preşedinţi din trei ţări europene: Aleksander Kwasniewski, Preşedintele Poloniei în perioada anilor 1995-2005, Boris Tadić, Preşedintele Serbiei în perioada anilor 2004-2012, şi Rexhep Meidani, Preşedintele Albaniei în perioada anilor 1997-2002.

            Personalităţi notorii. Fiecare din ei fiind protagonist al unor capitole importante din istoria statelor şi popoarelor din care fac parte şi pe care le-au reprezentat cu mult profesionalism, dăruire şi responsabilitate. Ne-au împărtăşit experienţa. Au vorbit despre rolul civilizator al procesului de aderare la UE. Constatând, cu regret, lipsa coerenței clasei politice de la noi în problema integrării europene, distinşii oaspeţi, prin propria experienţă, au încercat să ne convingă că reformele vor da neapărat şi rezultate benefice şi că totul depinde, în primul rând, de noi.

            Evenimentul a servit un bun prilej pentru reflecţii. Ne-am convins încă o dată că proiectul de integrare europeană este, în mare parte, unul al elitelor. Instituirea unei democrații funcţionale în Republica Moldova depinde de succesul proiectului de modernizare. Pornind de la realităţile noastre, rolul liderilor politici în realizarea acestui deziderat este unul primordial. Ferice de acele popoare care au avut lideri potriviţi la timpul şi locul potrivit!

De ce modernizare?

            Este cunoscut faptul că în majoritatea statelor occidentale cu regimuri democratice funcţionale libertatea a ajuns înaintea democraţiei. Procesele de schimbare şi transformare au cuprins toate domeniile vieţii social-economice, au durat câteva secole și s-au extins și asupra domeniului politic, fiind definite drept modernizare politică. La etapa inițială, cuprinzând statele care au realizat trecerea la societatea industrială, modernizarea politică a însemnat promovarea democrației, inclusiv prin mobilizarea socială şi participarea politică. Acesta a fost itinerarul societăților care au cunoscut fenomenul modernizării primare (Europa Occidentală, SUA, Canada).

            Mai târziu, transformările s-au extins și asupra altor state și continente, fiind calificate drept modernizare secundară. Spre deosebire de modernizarea primară, cea secundară s-a desfășurat în ritmuri mult mai rapide. În mare parte, datorită suportului și experienței oferite de țările avansate. Oricum, nu a fost ușor. Deseori traiectoria curbată a schimbărilor amintea mersul unei roți pătrate.

            Un rol decisiv în trecerea de la societatea tradițională la cea modernă în condițiile modernizării secundare l-au jucat elitele politice.

            Dacă în Occident, libertatea a precedat democratizarea, la noi – invers. Libertatea, obținută în urma reformelor gorbacioviste și a dezintegrării URSS, era abordată de marea majoritate a cetățenilor mai curând ca lipsă a constrângerilor directe, decât ca o „necesitate înțeleasă” (Spinoza). Condiția cetățeanului după căderea regimului totalitar sovietic amintea, mai degrabă, euforia și entuziasmul sclavului eliberat. În scurt timp, valorile liberale au cedat în fața problemelor cotidiene și a constrângerilor materiale. Mentalitatea paternalistă și un întreg cortegiu de deziluzii au deschis calea nostalgiilor, care au pus stăpânire pe o bună parte a societății.

            Prin urmare, în lipsa unei libertăți veritabile, generate, în primul rând, de factori socioeconomici, proiectul democratizării societății este unul al elitelor. După cum ne-o probează și practica altor state, la această etapă rolul decisiv în procesele de modernizare a societății revine elitei politice și liderilor ei.

Epoca şmecherilor.

            Experiența societăților angajate în tranziții sistemice similare celor de la noi demonstrează că, la etapa inițială, lideri devin, cu precădere, curajoșii și romanticii. Urmează perioada pragmaticilor și a celor șmecheri. Abia la etapa modernizării mature rândurile liderilor sunt completate, în mare parte, de politicieni de vocație.

            Realitățile noastre de după proclamarea independenței se pliază perfect pe această constatare. Parcurgem perioada șmecherilor și a pragmaticilor. Care este motivația oamenilor din business de a intra în politică? Evident, pentru a avea acces la pârghiile puterii în scopul sporirii afacerilor personale.

            Modelul analitic „Ștreangul opiniei publice” elaborat în contextul SUA, într-o formă adaptată realităților noastre, poate fi reprezentat prin următorul cerc vicios: „resursele financiare” investite în „opinia publică” sunt convertite în „resurse politice”, care, la rândul lor, asigură o nouă calitate a resurselor financiare. Mecanism care se autoenergizează sub influenta forței supranaturale a banilor.

            Toată istoria noastră recentă confirmă valoarea metodologică și aplicativă a modelului. Politicul prin instituțiile sale este subordonat intereselor personale și de grup, iar politicile la nivelul de metode, principii și valori înregistrează serioase derapaje de la normele etico-morale și bunul-simț elementar. Un cupaj original de democraţie şi metode caracteristice perioadei acaparării primitive de capital, cu elemente exotice de furt african și justiție orientală, au transformat statul într-un captiv al intereselor oligarhice.

Suferinţele democraţiei infantile.

            După cum ne-o demonstrează și experiența altor țări, toate problemele tinerei noastre democrații le putem atribui provocărilor iminente perioadei prin care trece societatea. Odată cu instituirea principiilor statului de drept, folosirea pârghiilor puterii în scopuri personale se va diminua. Pe măsura promovării reformelor de modernizare a țării, se va îngusta spațiul de manevră a șmecherilor în utilizarea pârghiilor politice în scopuri de îmbogățire ilicită. Politica va deveni, astfel, apanajul politicienilor de vocație.

            Problema este una de timp. În lipsa unor lideri oneşti şi responsabili, credibili şi competenţi, nu ne va fi uşor, iar schimbarea adevărată se va mai lăsa aşteptată. Important e să nu ne complăcem închistați în confortul aparent al unui sistem producător de fericire obligatorie, dar nici amețiți de cântecul seducător de sirenă al unor falși tribuni, acești șmecheri deghizați în nimfe ale politicii.

            Şi pentru că trebuie să fim optimişti, vom încheia cu o frază, auzită undeva, dar care vine să confirme vivacitatea poetului din noi: fie roata și pătrată tot se-nvârte ea odată.

PAȘTE FERICIT!

Povara schimbărilor ratate

             A devenit o tradiţie ca la începutul lunii aprilie evenimentele din 2009 să fie cap de afiş pentru spaţiul mediatic de la Chișinău. E destul de ciudat, dar imediat după producerea evenimentelor din 7 aprilie lucrurile păreau mai clare decât acum, după cinci ani. Inacţiunile puterii de la Chişinău care s-a instalat după alegerile din 29 iulie 2009, drept urmare a evenimentelor din aprilie, o culpabilizează. Decizia de a prelungi termenul de prescripţie după atâția ani de inacţiune pare cinică şi ipocrită. Totuşi, dacă se doreşte, se poate. Actuala putere de la Kiev ne-o dovedeşte.

            Ce s-a întâmplat? Aplicarea abilă de către o forţă din exterior, în persoana Federaţiei Ruse, a tehnologiilor politice în scopul de a deturna şi a controla procesele politice din R. Moldova. O încercare de a preveni la Chişinău o „revoluţie orange”, pentru care existau toate premisele. Puterea de la Chişinău reprezentată pe atunci de PCRM şi de unii sateliţi în persoana liderului PPCD îşi pierduse din legitimitate. Era evident că nu o va salva nici victoria la scrutinul din 5 aprilie 2009. Cu mult timp până la alegeri se vorbea despre o fraudare directă sau indirectă a alegerilor. Atmosfera din societate era tensionată. E adevărat, nemulţumirea nu era una generală, dar cuprindea cea mai activă parte a societăţii: tineretul şi intelectualitatea. De fapt, formatorii de opinie. Era necesară compromiterea acestora prin provocarea unor acțiuni de masă care să degenereze în dezordini şi haos.

            Noua putere s-a declarat anticomunistă şi proeuropeană. Aici, aş pune accentul pe reflexivul „s-a declarat”. A apărut contextul oportun pentru utilizarea brandului european, care s-a dovedit o acoperire politică pentru tranzacţiile financiare ale unei mâini de oligarhi. Toate acțiunile alianțelor care au urmat, dar și ale actualei coaliții de la guvernare au confirmat opțiunea europeană doar la nivel de retorică. Structurile europene și organismele financiare au fost folosite de câteva persoane pentru deturnare de fonduri, reformele fiind doar o mimare.

            Pe parcursul a cinci ani, s-a făcut puţin. Realizările sunt, mai mult, o urmare a suportului direct şi a unui control strict din exterior. Persoane capabile și foarte bine pregătite au fost folosite pe „frontul european” unde au obținut succese frumoase şi multe laude, unele nemeritate, chiar. Jos pălăria în fața lui Iurie Leancă, a Nataliei Gherman şi a tuturor celor antrenaţi în negocieri cu partenerii occidentali. Din păcate, nu putem spune același lucru despre demnitarii de la alte ministere, departamente, instituţii ale sistemului de drept etc. De prestația și performanțele celor dintâi au profitat în mod special doar câteva persoane, care, la rândul lor, au avut grijă să se înconjoare de lingăi profitori. În rest – o mare dezamăgire. Atunci, cum putem explica faptul că, pe interior, fără a desfășura reforme dureroase, fără optimizări majore, cursul european pierde din suportul populaţiei? Iarăşi comuniştii sunt de vină? Dar e ridicol!!!

            Partenerii de alianță, incomozi pentru criticile aduse și poziția separată au fost îndepărtați de la guvernare prin aplicarea eficientă a tehnologiilor de dezbinare a partidelor din interior. Cazul PL și al dlui M. Ghimpu este unul antologic.

            Acum, într-un an electoral, tot mai dese sunt discuțiile pe tema viitoarelor alegeri. Întrebarea pe cine votăm?, vrei-nu vrei, apare în discuțiile private. Este trist să constați că multă lume bună are un singur argument: decât comuniștii… Cred că anume pe aceasta au și mizat actualii diriguitori de politici. Devine tot mai evident că se poate repeta anul 2001. O bună parte va vota opoziţia din protest, dezamăgire și refulare.

            La sigur că actualii oligarhi de la guvernare, în funcţie de context, au la îndemână câteva scenarii elaborate. Probabil, au avut grijă de conturile de peste hotare în cazul în care nu vor câştiga alegerile sau nu vor fi solicitați pentru alianță cu o eventuală majoritate constituită din actuala opoziție. Mai nutrește cineva iluzii în principiile și valorile actualilor lideri ai partidelor parlamentare? Nu cred. Mai pune cineva la îndoială disponibilitatea oricui din aceşti oligarhi de a forma o coaliție cu comuniștii în schimbul pârghiilor puterii?

            Astăzi, suntem într-o situație într-un fel mai proastă decât în aprilie 2009. Atunci o parte, poate cea mai instruită, a populației înţelegea clar că problema este în forțele aflate la guvernare, care tot mai evident subminau valorile democratice sub un regim autoritar şi oligarhic. Între timp, chiar dacă s-au mai schimbat actorii principali, problemele au rămas aceleași. Spectacolul politic a devenit mai dinamic şi mai captivant, un amestec absurd de comic şi tragic, grotesc şi farsă.

            Cetățeanul este dezamăgit, energia schimbării s-a risipit. Actuala guvernare, devorând fondurile europene, a adus țara în brațele lui Voronin și Putin. Au cedat Rusiei o parte a sistemului bancar, sistemul energetic, unicul aeroport internațional, spațiul mediatic. Credeți că este puțin? De câtă ipocrizie trebuie să dai dovadă să tot vorbești despre importanţa de a explica populației beneficiile opţiunii europene, solicitând în acest scop fonduri din exterior, și, în același timp, să cedezi spațiul mediatic oponenților, dar, probabil, pentru o altă plată. Mai uimesc pe cineva rezultatele ultimelor sondaje cu Putin drept cel mai popular lider străin?

            Ce-i de făcut? Pentru parcursul democratic şi european al ţării este necesară crearea unei adevărate alternative partidelor aflate la guvernare. Pentru aceasta este important ca personalități cunoscute publicului larg, care și-au demonstrat verticalitatea şi competenţa, să se implice. Este, poate, ultima șansă pentru noi. Ce ziceți, dlor Octavian Țâcu, Alexandru Tănase, Vitalie Nagacevschi, Ion Dron, Sergiu Ostaf, Victor Chirilă, Roman Chircă ş.a.?

Ostaticii „cailor lui Caligula”

(sistemul electoral și Noi)

Într-un alt articol de acum două săptămâni, scriam despre vulnerabilitățile mecanismului puterii politice de la noi din perspectivele unor învățăminte ce trebuie trase în urma evenimentelor din Ucraina. Mă refeream la necesitatea stringentă de înlăturare a unor situații potenţial generatoare de criză politică. În mod special vorbeam despre oportunitatea modificării unor prevederi ale Legii Supreme a Republicii Moldova şi a altor acte normative legate de alegerea preşedintelui în vederea evitării unor eventuale crize politice. Încercam să explic de ce aceasta este necesar, dar și oportun anume acum.

O altă problemă legată de funcționarea mecanismului puterii politice este sistemul electoral. Pe lângă multitudinea de chestiuni importante pe care le condiționează sistemul electoral, în esență, totul poate fi redus la faptul că, încercând să găsim o soluţie prin „Cum alegem?” (în sens de mecanism), în realitate, abordăm o problemă politică primordială: „Pe cine alegem?”. Toată literatura de specialitate ne atenționează că problemele legate de modificarea sistemului electoral nu trebuie tratate cu ușurință. Cu toate acestea, cum ne-o dovedește și practica, cei angajați în modificarea sistemelor electorale sfârșesc, ca regulă, prin adoptarea modelului perceput de ei ca fiind în avantajul lor imediat. Republica Moldova nu reprezintă o excepție.

Pe parcursul ultimilor ani, se vorbește mult despre introducerea sistemului electoral mixt. La un moment dat a fost votată o variantă în Parlamentul de la Chișinău. Dar în scurt timp a fost restabilit status quo-ul prin votul reprezentanților unui partid care îl votase inițial și care, culmea, venise primul cu ideea introducerii unui asemenea sistem în Republica Moldova. Zilele acestea, Comisia de la Veneţia, răspunzând solicitării Partidului Democrat cu privire la trecerea la un sistem mixt de vot, după cum era de aşteptat, recomandă Moldovei să nu modifice Codul electoral în anul alegerilor.

Fără a ne aprofunda în teoretizări, vom menționa doar că, într-o interpretare succintă, sistemul electoral nu constituie altceva decât un mecanism pentru transformarea voturilor în demnităţi publice. Parametrii principali ai sistemului electoral sunt: formula electorală, mărimea circumscripţiei electorale, structura votului, pragul electoral, mărimea instituţiei eligibile. Aceste variabile pot fi de diferite tipuri şi pot lua forme diferite, dar şi îmbinate în mod diferit, produc o diversitate extrem de mare a sistemelor electorale. A devenit axiomatic faptul că nu există sisteme electorale bune sau proaste, ci adecvate sau mai puțin adecvate. Cu unele excepții, valabile pentru democrațiile consacrate (ex. Marea Britanie și SUA), mai putem adăuga că nu există sisteme electorale veșnice.

În ce situaţie suntem noi? Actualul sistem electoral din Republica Moldova și-a cam trăit traiul, fapt recunoscut atât de marea majoritate a reprezentanților clasei politice, cât și de specialiștii în domeniile socio-umane. Sistemul bazat pe formula electorală proporțională absolută aplicată la noi necesită schimbare. Model care avantajează partidele politice, el și-a jucat rolul, creând cadrul necesar pentru instituirea şi dezvoltarea multipartitismului politic.

Absolutizarea modelului proporțional a scos în evidență de-a lungul timpului mai multe lacune. Parlamentarii aleși în cadrul acestui tip de scrutin, pe liste de partid închise, mai sunt numiți „caii lui Caligula”, dacă e să utilizăm calificativul atribuit de către G. Sartori. Împăratul roman Caligula și-a numit calul senator, iar în politica electorală expresia „calul lui Caligula” înseamnă că orice „nimeni” (până și un cal) poate fi ales. Totuşi, nu trebuie să generalizăm. În rândul aleșilor sunt persoane demne și competente, dar modalitatea de accedere în parlament le face în mod obiectiv dependente de liderii de partid, iar de aici și comportamentul respectiv.

Varianta optimă. Adecvată realităților Republicii Moldova poate fi o variantă intermediară – sistemul mixt, care încearcă să combine în forme diferite atât votul majoritar, cât şi reprezentarea proporţională. În principiu, acest sistem presupune alegerea unei parţi a deputaţilor în circumscripții uninominale prin vot majoritar, iar a altei părți – în circumscripții plurinominale cu aplicarea metodei proporționale. Fiecare alegător are la dispoziţie două voturi – unul pentru un candidat individual din circumscripţia uninominală, iar celălalt, pentru lista de partid.

Un sistem proporțional cu liste de partid prin care cetățenii să aleagă 51 de deputați ar păstra mai întâi de toate partidele politice în calitate de instituţii şi mecanisme de selecţie, recrutare şi reprezentare a intereselor sociale. Mai mult ca atât, în perspectivă, s-ar putea trece la listele deschise, unde alegătorul unui partid ar decide locul pe listă al candidaților propuși. Aceasta, pe de o parte, ar spori calitatea și competența celor aleși, iar pe de alta, ar mări eficiența și gradul de mobilitate a partidelor politice. Un astfel de mecanism este practicat pe larg într-un șir de state din UE.

Alți 50 de deputați urmează să fie aleși în circumscripții uninominale cu vot majoritar în două tururi. Mărimea circumscripției electorale în comparație cu un sistem majoritar absolut va crește dublu și va număra circa 52 mii de alegători. Pentru a trece de primul tur, un candidat va avea nevoie de peste 26 mii de voturi. În aceste condiții, accederea în Parlament în exclusivitate cu ajutorul resurselor financiare va constitui, mai degrabă, o excepție decât o normă.

Mai mult decât atât, candidații din circumscripțiile uninominale, în marea lor parte, după cum ne-o demonstrează și practica internațională, vor prefera suportul partidelor politice, solicitând nominalizarea și susținerea de către acestea, prin tot ce înseamnă „promovare electorală”. Totodată, candidații aleși, chiar cu susținerea partidelor, vor dispune de un grad mai mare de independență și autonomie în adoptarea deciziilor. În urma modificărilor, vor avea de câștigat atât cetățenii, cât și regimul democratic, în general, prin afirmarea partidelor politice în calitatea lor definitorie de sisteme politice deschise. Aceasta ar produce o reală reconfigurare a întreg spațiului public de la noi și ar crea premise pentru formarea unei culturi politice participative.

Printre dezavantajele sistemelor electorale mixte se menționează faptul că este un sistem relativ complex, care poate crea confuzie în rândul electoratului. De acord, dar acest impediment poate fi depășit prin conjugarea eforturilor.

Hârtia de turnesol. Adoptarea unui sistem electoral adecvat va determina în mare parte, după cum menţionam, calitatea regimului democratic pe care îl vom edifica în perioada imediat următoare. Formula electorală votată, ca și în cazul cu modalitatea de alegere a președintelui, constituie hârtia de turnesol atât pentru liderii partidelor parlamentare, cât și pentru deputați, care va marca gradul de depășire a condiţiei de politician și de însușire a calității de om politic. Tărăgănarea adoptării și implementării noului sistem până la următorul ciclu electoral nu înseamnă altceva decât amânarea cu cel puțin patru ani a schimbării reale în funcționarea mecanismelor puterii politice de la noi. Liderii partidelor parlamentare (formali sau neformali) și în continuare vor adopta decizii pornind, în primul rând, de la motivații de ordin personal. Cât costă principiile și valorile lor ştim deja.

Pronostic. În afara formațiunilor plasate la extremele eșichierului politic, majoritatea partidelor recunosc necesitatea trecerii la sistemul mixt. Dar, de regulă, totul rămâne la nivelul declarațiilor. După cum e și firesc, mai aproape de alegeri, problema revine pe agendă. Dar imediat se pretextează că a rămas prea puțin timp pentru a discuta, explica și implementa. Totul se mișcă pentru ca nimic să nu se schimbe! Nici despre modificarea modalității de alegere a președintelui nu se discută, apoi vom auzi același refren. Nu trebuie să fii profet ca să-ți dai seama că lucrurile vor sfârși cu o nouă criză. Judecând după actuala conjunctură politică, ea este iminentă. Iarăși cineva va pune problema președintelui ales de popor.

Astfel, pornind de la esența politicii, vom spune: dacă se ajunge la criză, înseamnă că cineva e interesat de aceasta. Cine? De ce? Vă las să reflectați.

27.03.2014

Tendințele sezonului politic de primăvară

            Maidanul declanșator. Devine tot mai evident că, principala problemă care a generat activismul extern al actualei puteri de la Kremlin este de ordin intern. Teama că spiritul EuroMaidanului se va apropia la propriu de centrul Moscovei explică comportament agresiv al Kremlinului. Analizat din perspectiva sistemică, regimul politic din Rusia, în ritmuri accelerate se îndreaptă de la unul autoritar spre unul cvasitotalitar. Elementele democratice care au mai rămas sunt de faţadă și tot mai mult amintesc de ipocrizia constituțională stalinistă. Constituția URSS din 1936, de altfel ca și cea din 1977, una declara și alta făcea. Sistemul politic din Rusia are tendințe clare de închidere.

          La baza acestui proces stau, bineînțeles, factori de ordin obiectiv. De fapt, procesele de democratizare a Rusiei începute pe timpul lui B. Elțin nu au fost sincronizate cu cele de modernizare politică la baza cărora stau factori de ordin economic. Este o axiomă că la temelia unei democrații funcționale se află libertatea economică. Nu poate fi liber un cetățean care nu-și poate asigura surse elementare de existență și nu poate fi vorba de stat de drept dacă nu este asigurată respectarea regulilor de joc atât pe verticală cât și pe orizontală.

            Fobiile Patriarhilui. Actualul lider de la Kremlin trăiește drama unui dictator care nu mai poate renunța la putere fără să suporte consecințele ilegalităţilor comise. De fapt, moartea politică a lui Putin a survenit imediat după expirarea primelor două mandate de aflare la prezidenția Rusiei. Au urmat o retragere simulată, prelungirea mandatului preşedintelui rus de la 4 la 6 ani și o rocadă cu președintele de atunci D. Medvedev. Istoria abundă în asemenea exemple. Vladimir Putin nu va ceda niciodată benevol puterea. Ea va putea fi preluată doar cu forţa, urmare a unor evenimente cu eventuale urmări dramatice.

            Conştient de toate acestea actualul lider de la Kremlin va închide şi mai mult sistemul pentru a-şi prelungi viaţa politică dar şi cea fizică. Pentru aceasta este nevoie de o justificare, de legitimitate, politologic vorbind. Revenirea la războiul rece este o soluție perfectă pentru a supraviețui. Mai ales că extinderea teritorială pentru ruşi întotdeauna a fost o chestie prioritară. După cum ne amintește Carl von Clausewitz, un teoretician militar german din secolul al XIX-lea, războiul nu este altceva decât o continuare a politicii prin alte mijloace.

            Viața bate filmul. Evident că, pentru Ucraina, Moscova avea elaborate mai multe scenarii. Unele din ele erau previzibile. Cu toate acestea, dinamica evenimentelor din ultima săptămână i-a luat prin surprindere pe toți. Evident că evenimentele care au avut loc la Kiev au fost gândite şi tehnologizate în birourile specialiştilor din Kremlin. O habă bună de vreme V. Ianukovici i-a tot dus de nas pe comisarii europeni cu semnarea tratatului de asociere. Între timp, omul și-a amenajat un palat ce stârnește invidia chiar și a locatarilor din dealul Sorocii, iar colecția de automobile lasă fără replică colegii de partea aceasta a Nistrului. Liderii occidentali de azi, dar și de ieri, cu toate vilele lor și cu toate bicicletele promițătoare de viață lungă și sănătoasă, par niște boschetari pe lângă demnitarul de la Kiev.

            La momentul culminant Kievul renunță la semnarea acordului de asociere. Lucru nemaiîntâlnit în relațiile UE cu un oarecare alt stat. Pentru toată lumea era evident că Maidanul din Kiev va protesta. Exploatând la maximum stereotipurile înrădăcinate în mentalitatea unei populații frustrate, manipulând subtil cu psihologia unei mulțimi dezlănțuite, plasând eficient provocatori printre protestatari cu slogane și îndemnuri extremiste, propaganda moscovită se așeza perfect peste  așteptările unei bune părți ale populației.

            Dacă urmărim evoluţiile evenimentelor de pe EuroMaidan, vedem că se intervenea de fiecare dată când era necesar pentru a provoca mulțimea şi a escalada protestele. Așa s-a întâmplat în noaptea spre 30 noiembrie 2013 după care au urmat un șir de provocări în ianuarie și februarie 2014. Astăzi nu mai trezește nici un dubiu ale cui interese reprezenta în Ucraina ex-președintele V. Ianukovici. Vidul de putere care s-a creat la Kiev a picat foarte bine pe acțiunile ulterioare ale Moscovei. Mai crede cineva că este o coincidență întâmplătoare?

            Conjunctura internațională favorabilă. Prinsă în febra pregătirilor către alegerile din luna mai, UE s-a dovedit total nepregătită pentru un scenariu dur și tupeist. Președinția americană nu trece prin cele mai bune timpuri. Presiunile interne în contextul unui deficit bugetar enorm și angajamentele pe exterior dispersate în mai multe puncte fierbinți de pe mapamond au influențat modalitatea de reacție a Washingtonului la acțiunile Rusiei din sud-estul Ucrainei. Până la moment răspunsul actualei administrații de la Casa Albă nu a fost unul adecvat.

            Una cu alta, trebuie să recunoaștem că, Moscova a prins foarte bine momentul. Operațiunea de anexare a Crimeii, cu siguranță, va intra manuale și crestomații și se va studia în universități și academiile militare.

            Victoria lui Pirus. Într-un prim exercițiu de evaluare a evenimentelor legate de anexarea Crimeii la Rusia constatăm că, pe termen scurt Rusia a avut de câștigat. O analiză proiectată în viitor nu exclude însă ipoteza, că euforia rușilor legată de anexarea Crimeii este una de moment, iar victoria - una pirică. Pe termen lung Rusia va avea de pierdut. În primul rând, au fost deteriorate pentru o lungă perioadă relațiile cu Ucraina. Or, vorba lui Zbigniew Brzezinski, Rusia fără Ucraina nu mai este un imperiu. Vor urma lovituri simțitoare asupra sistemului clădit de V. Putin. Avem și precedente. Să ne amintim cât de eficiente au fost loviturile, în primul rând, economice aplicate Uniunii Sovietice de către statele occidentale și SUA. Într-un timp incredibil de scurt un adevărat imperiu s-a prăbușit lamentabil. Chiar dacă, acum, primele sancțiuni ale Occidentului aplicate Rusiei par ridicole, vedem cum iau amploare și fără îndoială vor continua.

            Țarcul politic autohton (foarte succint). În scurt timp după declarația parlamentului de la Chișinău în legătură cu situația din țara vecină Rusia anexează Crimeea. Pentru a restabili echilibrul geopolitic, la Chișinău este demis ministrul Apărării. Ambasadorul Ucrainei la Chișinău ne amintește că avem armate străine pe teritoriul nostru. Președintele Timofte vine la Președintele Băsescu. Se încearcă sensibilizarea europenilor și se fac promisiuni. Guvernul rus discută problema apărării rușilor din raioanele din stânga Nistrului. Președintele țării în calitatea sa de garant al ”suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării” afirmă că, nu se așteaptă la nimic bun, dar ne liniștește și speră că ”nu va fi mai rău decât acţiunile în privinţa Crimeii”. Să înțelegem că o anexare este o măsură suportabilă? Nasc și la Moldova președinți!

         Un sondaj prevestește alternanța guvernării (schimbarea puterii politice) pe malul Bâcului. Leul buimăcit încearcă să se ridice, dar nu rezistă mult. Gubernatorul Băncii Naționale nu este de găsit. Euro și dolarul iarăși cresc. Avem și creșteri! Pe această notă optimistă punem punct.

                                                                                                                      20. 03. 2014

ZOON POLITIKON // Politica, între agonie, siguranţă şi ură

Argument. Zóon politikon (in lb. greacă  ζῷον : animal și πoλίτικoν: social sau politic), este o sintagmă folosită de Aristotel în lucrarea sa „Politica”. Omul este văzut de către filosoful grec ca „zoon politikon” – animal politic, traducere ambiguă care trebuie înţeleasă eliminând conotaţiile „biologice" ale expresiei şi care vrea să spună că omul este o „fiinţă socială”, neputând trăi în afara comunităţii.

Între „cea mai mare minune” (Sofocle) și „pată ruşinoasă a naturii” (Schopenhauer), calificativul dat omului de către Aristotel pare a fi cel mai adecvat. Omul mai este definit drept: „trestie cugetătoare” (Pascal), „minunea şi gloria lumii” (Darwin), „esenţa ansamblului relaţiilor sociale”, „o fiinţă care ştie sau poate şti că ea trebuie să moară” (Landsberg), o „deghizare, minciună şi ipocrizie, şi faţă de el şi faţă de ceilalţi” (Pascal), „singurul animal care trebuie să muncească”, „singura creatură care trebuie să fie educată” (Kant), unica „fiinţă mincinoasă” „este bestia blondă” (Nietzsche), „un animal de pradă” (Spengler), „maimuţă degenerată, îngâmfată până la megalomanie” (Th. Lessing), „fiinţa bolnavă de putere” (Seidel) etc.

Când Aristotel definea conceptul „om” ca zoon politikón, o făcea referindu-se la dimensiunile sale sociale și politice. Omul și animalul sunt sociale (prin natura lor), dar din ele doua numai omul se comportă politic. Animalul-ființă umană spre deosebire de animalul-animal are o abilitate naturală de a se relaționa politic. El a mai spus că cei care nu sunt în măsură să trăiască în societate (sau care nu au nevoie de existenta ei prin însăși natura lor),  sunt cei care întrunesc (deja) „condiția de animal” sau cei care întrunesc (deja) „condiția de zeu”.

Deseori auzim: Nu mă interesează politica! Nu am nicio treabă cu politica! Pe lângă elementul protestatar pe care le conţin aceste exclamaţii mai sunt şi un semn al raţiunii eşuate. Ne propunem să venim de fiecare dată şi cu un argument care să ne ajute să descoperim unele aspecte ale politicii pentru a o face mai înţeleasă. Poate ne mai schimbăm unele atitudini, depăşim nişte stereotipuri şi încercăm să ne implicăm în politică dintr-o motivare internă, dar şi în cunoştinţă de cauză. Politica, după cum e şi firesc, va continua să dezamăgească prin definiţie. Nu este exclus că vom mai percepe politica drept un lucru indezirabil. Un rău, dar, unul necesar. E important să conștientizăm că totul depinde de noi. De de toţi împreună și de fiecare în parte. 
 

Politica, între agonie, siguranţă şi ură

 Insomnii geopolitice. Tema principală care a marcat domeniul politic în această săptămână a rămas pe segmentul extern. Din noiembrie 2013, Ucraina rămâne în centrul atenţiei opiniei publice internaţionale. De câteva săptămâni, doar vizorul s-a deplasat de la Maidanul din Kiev spre Crimeea.

Spaţiul virtual abundă de opinii despre evenimente, protagoniști şi posibile consecințe. A te lansa în prognoze cu privire la evoluţiile legate de evenimentele din Crimeea atunci când actorii acţionează fără a ţine cont de propriile interese este o chestiune hazardată. Un lucru este clar: lumea a devenit alta decât era acum câteva săptămâni.

Prea multe probleme s-au acumulat în peninsulă de-a lungul istoriei ultimelor secole. O ilegalitate urmare a unui abuz comis de Nichita Sergheevici Hruşciov, prin includerea peninsulei Crimeea în componenţa Ucrainei, se încearcă a fi soluţionată printr-o altă ilegalitate. Acţiunile lui Hruşciov, ca şi ale oricărui conducător în cadrul unui regim totalitar, erau autoritare, voluntare şi abuzive. Cunoaştem asta pe propria piele, pardon, teritoriu.

Acum, în 2014, se încearcă înlăturarea acelei nedreptăţi printr-o altă ilegalitate. Prin sfidarea tuturor normelor de drept internaţional, prin încălcarea echilibrului care se stabilise la sfârşit de mileniu. La un moment dat totul părea atât de frumos, cel puţin pe bătrânul continent. Părea că lumea şi-a regăsit sensul şi a început s-o ia într-o direcţie nouă, alta decât cea a confruntării, urii şi intoleranţei. Procesele de globalizare, cu toate provocările şi problemele aferente, îndreptau Europa spre un spaţiu fără frontiere, punând astfel capăt instinctelor războinice, care au adus atâtea pagube şi nenorociri întregii omeniri.

Dacă Europa de Vest se mişcă spre o lume fără frontiere, nu se întâmplă aceasta şi în spațiul din Est. A devenit tot mai evident că lumea nu a depăşit principalele contradicţii. Ele au izbucnit chiar în cadrul european, care la un moment dat părea cel mai avansat. Deodată, cu toţii ne-am amintit de S. Huntigton care încerca să argumenteze că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios.

Rusia în persoana actualilor diriguitori de la Kremlin nu face altceva decât să exploateze aceste diferenţe, care se regăsesc şi la nivel de mentalitate. Se exploatează din gros sentimentul de grandoare al unui popor ale cărui gene mai sunt imperiale.

Urmând logica întregii evoluţii istorice, dar şi a unei analize sistemice, devine evident că spiritul EuroMaidanului, mai devreme sau mai târziu se va apropia de zidurile Kremlinului. Este agonia unui regim pe ducă şi a unui autocrat delirant. Nimic nou. A mai fost. Puţini au rezistat. Istoria se repetă. Finalul este unul previzibil. Acum contează preţul. Cineva va trebui să plătească.

 Ţarcul politic autohton. Evenimentele din ţara vecină au eclipsat interesul pentru problemele noastre interne. Pe acest fundal aleşii din parlament şi-au zis: acu-i acu şi au decis să-şi mai tragă câte un apartament în centrul Chişinăului. La un preţ preferenţial, desigur. Diferenţa urmează s-o achităm noi prin neîncasările de la buget. Nimic nou. Sfârşit de mandat, incertitudine, stres… Iar de aici şi cunoscutul sindrom: după noi, potopul. Nu ne mai miră nimic. Bunului-simţ demult i s-a cântat prohodul.

Pe parcursul unei săptămâni, ne plimbăm cu toţii prin spaţiul virtual cu maşinile unui ex-preşedinte de ţară, lider de partid cu pondere la electorat. Întrebat direct dacă este adevărat ce se vorbeşte în târg, ne-a liniştit că totu-i legal şi că sunt nişte scorneli şi aiureli din capul cuiva. Până la urmă, n-am înțeles: legal, scorneli sau aiureli? Şi în capul cui? 

Un alt personaj important, un prim-ministru, tot ex- şi tot lider, de acum al altui partid cu pondere, dar la un alt electorat, ne lămureşte cât de indicate pentru sănătatea unei democraţii sunt pragurile electorale înalte. Calea spre olimpul politic devine tot mai anevoioasă. Doritorii sunt sfătuiţi să se antreneze. Mai ştii…

Optimismul şi bucuria vine de la actualul prim-ministru, dl Iurie Leancă. Cu adevărat istorice sunt întâlnirile avute de domnia sa atât la Washington, cât şi în diferite capitale europene. „Moldova este mai bună și mai sigură decât acum patru ani!”, afirmă premierul nostru. De acord. Dar totu-i relativ, mai adăugăm noi. Dacă „decât acum patru ani”, nici nu era necesar un prea mare efort pentru a face Moldova mai bună. În privinţa siguranţei, o fi! Totuşi, pentru a înlătura orice nesiguranţă în privinţa siguranţei (iertat să-mi fie acest calambur), n-ar strica să cerem şi părerea experţilor în domeniul bancar, oamenilor de afaceri care merg să cumpere valută pentru a-şi onora nişte obligaţii, specialiştilor în securitatea energetică, cetăţenilor simpli. Mă tem că vor face opinie separată. De aici şi chestia cu relativitatea.

Dar destul cu reflecţiile. Este timpul să ne luăm doza de ură. Vă faceţi comod. Găsiţi telecomanda şi zapaţi la întâmplare un post TV. Cel mai probabil, va fi unul rusesc. Sunt în abundenţă! Atenţie, avem şi abundenţă! Vezi că se poate!

                                                                (publicat în Jurnal de Chișinău, 14.03.2014)

Lecțiile EuroMaidanului

(suport de curs pentru noi)

            Evenimentele de la Kiev, raportate la realitățile noastre, oferă mai multe subiecte pentru reflecții. Înțeleptii ne îndeamnă să tragem concluzii din greșeli. Cei păţiţi spun, că este mai bine să înveți din erorile altora. Perfect valabil și pentru domeniul politic, mai ales când contextul este unul asemănător, iar problemele, în multe privințe, identice.

Tema 1 (teorie). Republica prezidențială – un impediment în democratizarea societăţilor din spaţiul postsovietic.

            Argument 1. Evenimentele din Ucraina ne atenţionează şi ne îndeamnă să conștientizăm vulnerabilităţile republicii prezidențiale ca mod de guvernare pentru societățile cum este cea din Republica Moldova. Bătăliile crâncene de pe Maidanul din Kiev s-au dat, inclusiv, pentru revenirea la Constituția din 2004, adică la republica parlamentară.

            Alte exemple? Ele sunt multe în spațiul din care, încă, facem parte (cel puțin la nivel de mentalitate -  homo sovieticus!) și de care nu ne putem nici de cum desprinde. Relevantă pentru noi este practica statelor CSI, nu istoriile de succes de prin alte părţi, unde contextul social-politic, economic şi cultural este diferit de al nostru.

            Regimurile politice instaurate în Rusia, Belarus, Azerbaidjan, Kazahstan etc. s-au constituit în cadrul unuia și același mod de guvernare - republica prezidențială. Nu mai vorbim de statele Asiei Mijlocii cu care avem, totuși, mai puține similitudini. Nici un model demn de urmat. Georgia este, mai degrabă, o excepție. Mihail Saakașvili și-a asumat riscurile unor reforme nepopulare, dar a avut soarta majorității reformatorilor, adică blamat de contemporani și venerat de generațiile viitoare. Câți lideri alde Saakașvili avem printre politicienii de la Chișinău?...

            Deseori auzim drept contraargument faptul că, toate aceste regimuri autoritaro-totalitare au un PIB pe cap de locuitor mai mare decât al nostru. (Fie vorba între noi: un PIB per capita mai mic decât al nostru se mai întâlnește, doar, undeva prin Africa Centrală). Adevărat, dar aceasta se întâmplă mai degrabă în pofida, şi nu datorită modului de guvernare. Toate aceste state trăiesc din contul resurselor naturale sau beneficiază de condiții preferențiale în procurarea lor. E o bunăstare de moment. Istoria ne arată că banii câștigați ușor nu stimulează modernizarea economică și politică. Adevărata bogăție a unei naţiuni este cea obținută prin efort, nu ca un dar al naturii care are proprietatea de-a se epuiza. Bogăția trebuie să fie câștigată!

            Argument 2. Republica parlamentară nu este o modalitate perfectă de organizare a sistemului politic, dar reprezintă o variantă optimă pentru o societate măcinată de clivaje. Important este ca bombele ascunse sau butoaiele cu pulbere la vedere să fie dezamorsate prin discuţii şi soluții adoptate în forul legislativ al țării și nu în stradă.

            Sistemul parlamentar este unul cu un grad mai mare de reprezentativitate și oferă suportul instituțional necesar atingerii compromisului. Nu este uşor. Pentru a-și realiza scopurile şi obiectivele actorii politici vor depune un efort suplimentar. Este nevoie de rațiune, răbdare și timp. Democrația parlamentară impune clasa politică să învețe arta compromisului, a cedărilor reciproce, a responsabilității.

            Avem o cale lungă în față, dar o parte am parcurs-o deja. Am acumulat ceva experiență, ne-am ales și cu destule cucuie. Ar fi păcat să se renunţe atât de uşor numai de dragul orgoliilor patologice ale unor lideri obsedați și avizi de putere. Fiindcă, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, în asta constă de fapt problema.

            Argument 3. În condiţiile unei societăţi cu un nivel de trai precar şi a unei populații rămase în mrejele unei mentalități paternaliste, republică prezidențială ușor poate deschide calea unui duce, fuhrer sau tătucă a națiunii. Avem din ăștia. Unii dorm și se visează, alții încearcă, chiar, să-i imite. Este suficient să analizăm gradul de democrație în partidele pe care le conduc acești aspiranți la "tron" ca să-ți dai seama ce se poate întâmpla cu noi.

            Argument 4. Alegerea președintelui de către toți cetățenii, chiar, în condițiile unei republici parlamentare, transformă, de facto, modul de guvernare în unul parlamentar-prezidențial sau prezidențial-parlamentar. Desemnarea președintelui de către întregul popor oferă instituției prezidențiale un grad sporit de legitimitate. 
           În condițiile noastre, ținând cont și de argumentele invocate mai sus, ușor ne putem da seama cât de periculoase sunt aceste jocuri. Din experiența acumulată, dar și din sondajele mai recente putem schița chipul viitorului președinte ales de popor. Avem toate șansele că va fi, mai degrabă, un demagog și un mare manipulator.  La noi, oricând se va găsi un tupeist dus cu pluta care va spune: Eu sunt Moldova! Pe mine m-a ales poporul și nu am treabă cu Constituția voastră! Este suficient să ne amintim ce prezenta instituția prezidențială pe timpul lui V. Voronon și noul regim politic ce se contura la orizont.

            Argument 5. … 6. … 7. … 

  

            Concluzie. În condițiile actuale ale Republicii Moldova discuțiile despre instituirea unei republici prezidențiale și a unui Președinte ales de popor din punct de vedere teoretic sunt contraproductive, iar sub aspect practic –  periculoase!

Tema 2 (practică). Înlăturarea situațiilor potenţial generatore de criză politică.

            Pornind de la cele însușite la tema precedentă se va trece la dimensiunea aplicativă. În regim de urgență se impune modificarea Constituției pentru a ajusta prevederile din Legea Supremă, care au provocat crizele politice legate de (ne)alegerea Președintelui.

            Procedura dată poate fi realizată în Parlament. Acum este momentul politic potrivit. Până la alegerile parlamentare n-a mai rămas mult. Principalele partide din actualul Parlament afirmă fiecare în parte, dar toate în unison, că cetăţenii abia aşteaptă alegerile pentru a le oferi votul. Îi credem pe cuvânt, dar le spunem: OK, atunci votați într-o nouă redacție articolul 78 ce ține de alegerea Președintelui, articol care v-a dat atâta bătaie de cap în actuala legislatură. La fel pot fi revăzute şi alte prevederi legislative, care ar transforma Republica Moldova într-o republică parlamentară autentică. Specialiştii în dreptul constituţional ştiu despre ce articole este vorba. Totul rămâne la discreția legiuitorilor.

            Modificările enunțate mai sus reprezintă un imperativ al momentului. Adoptarea sau ignorarea lor va fi, dacă vreţi, hârtia de turnesol. Partidele parlamentare și actuala elită guvernatoare de la Chișinău își vor demonstra la modul practic gradul de maturitate politică și ataşamentul său pentru valorile democratice.

            Concluzie. Modificarea Legii Supreme a Republicii Moldova şi a altor acte normative legate de alegerea Preşedintelui în vederea evitării unor eventuale crize politice este de stringentă necesitate pentru viitorul democratic al Republicii Moldova.

           

            Sunt lecții simple și clare. La mintea copiilor. A nu ține cont de ele înseamnă a călca pe aceeași greblă. Dureroasă experiență. Mai ales dacă grebla este una pentru copii. Bărbații știu de ce.

Atenție la greblă și baftă la examen!